Delia Popa este una dintre cele mai puternice voci tinere ale arhitecturii orădene, iar dedicarea şi pasiunea ei faţă de munca pe care o realizează devin evidente încă din primele minute de conversaţie. Iată care este povestea ei în această aventură numită „arhitectură”.
În general începuturile sunt mereu cele mai grele dar şi cele mai interesante. Cum v-aţi început cariera de arhitect?
Am urmat un liceu de specialitate, unde am învățat foarte multe. Fiind vorba despre o şcoală tehnică, am avut multe materii de specialitate pe care nu le-am avut în facultate. Am avut profesori deosebiţi,
adevăraţi profesionişti în domeniile lor, alături de care orele petrecute la şcoală erau o bucurie. În facultate, majoritatea profesorilor erau arhitecţi de profesie, aşadar ne-au insuflat cunoştinţe despre estetic, spaţiu, nou şi extravagant, spre deosebire de liceu, unde fiind prea puţine cadre didactice erau arhitecţi şi s-a pus accent mai mult pe tehnic şi practic. Odată cu absolvirea liceului, am primit un atestat pe baza căruia deja puteam profesa ca şi desenator tehnic în arhitectură, urbanism şi amenajarea teritoriului.
Fiindcă ambiţia era mare, mi-am dorit foarte mult să lucrez şi să descopăr lucruri noi, aşadar m-am angajat, imediat după liceu, la un mare trust de construcţii care avea şi o secţie de proiectare. Acolo am dobândit foarte multă expertienţă, nu numai pe partea de arhitectură, dar şi pe celelate specialităţi, dat fiind faptu că desenam planşe pentru toate specialităţile, iar colegii proiectanţi erau atât de amabili să-i explice în detaliu desenele „lui aia mică”. Aşa mă numeau, pentru că aveam doar 19 ani.
După o vreme, am înţeles cât de importantă este fiecare specialitate în parte şi totodată cât de important este ca un obiect să fie corelat cu toate specialităţile sale. Apoi am dat admitere la facultate, dar nu am încetat să lucrez, ba mai mult, pe langă job mai colaboram pe partea de redactare a proiectelor cu diverşi arhitecţi. Erau perioade când mergeam la muncă de dimineaţa, după-masa la cursuri şi seara sau noaptea învăţam şi desenam proiectele colaboratorilor mei. Primul proiect pe care l-am facut singură de la A la Z este o casă de care sunt foarte mândră. Îmi place foarte mult cum a ieşit.
Cum se gândeşte un spaţiu? De ce anume ţineţi cont şi care sunt principalele etape în gândirea unui proiect?
În arhitectură, actul de concepţie al unui spaţiu are identificări şi diferenţe specifice domeniului. Ele pot fi determinate de natură – cum arată locaţia, parcela, orientarea ei faţă de punctele cardinale, sau pot fi determinate de funcţiunea spaţiului, de vecinătăţi, de „scara” şi conţinutul problematicii sau al temei, de nevoile utilizatorilor şi, nu în ultimul rând, de ceea ce doresc cei implicaţi în diferite etape de operare. Aceste aspecte sunt foarte importante pentru a putea gândi spaţiile care fac parte din respectiva construcţie. Există posibilităţi infinite pentru a gândi un spaţiu.
Care sunt sursele dumneavoastră de inspiraţie?
Pentru a putea vorbi de surse de inspiraţie, este nevoie de o disociere a lor în două categorii: unele cognitive, de învăţare, şi altele provenite din observare şi experienţă. Cele de învăţare provin din lucrările de specialitate şi mai ales din mediul online. Mediul online îţi oferă în acest moment o foarte vastă arie de cunoştinţe. În ceea ce priveşte sursele de inspiraţie provenite din observare şi experienţă, ele se identifică perfect cu marile mele pasiuni: călătoriile şi natura. Atunci când călătoriile îţi oferă percepţia arhitecturii, natura este probabil cel mai bun arhitect.
Descrieţi în câteva cuvinte proiectul dumneavoastră de suflet.
„Proiectul” meu de suflet, care îmi este cel mai drag, nu se referă neapărat la o construcţie. Copilaşul îmi este cel mai drag. Însă ca şi lucrare de arhitectură, cea mai dragă îmi este casa mea, pe care voi aţi expus-o într-un număr anterior al revistei şi de a cărei construcţie am să mă apuc cât de curând.
Dintre numele mari, care sunt arhitecţii dumneavoastră preferaţi?
Îmi plac foarte mult arhitecţii Le Corbusier şi Zaha Hadid. Zaha Hadid îmi place pentru că e excentrică şi pentru că nu respectă reguli stricte. Creaţiile ei au linii clare şi folosesc materiale neconvenţionale, care nu ţin cont de locul în care sunt puse în operă. Îmi place şi pentru că proiectează la orice unghi… Am citit cândva un interviu de-al ei în care spunea: „De ce să proiectezi după un singur unghi, când există 360 de unghiuri?”. Le Corbusier îmi place pentru că a adus contribuţii majore în arhitectură, aşa cum o ştim noi azi, punând bazele curentului ce poartă numele de modernism. A fost un important teoretician şi promotor al Pruismului, iar conceptele sale de arhitectură se adaptează proporţiilor corpului uman.
Dacă aţi putea schimba ceva în arhitectura oraşului Oradea, ce aţi schimba?
Comparaţia cu arhitectura unui oraş similar din România îţi dă senzaţia că arhitectura Oradiei „respiră”. Dacă însă o comparăm cu arhitectura oraşelor similare din Europa Occidentală, există o marjă substanţială de îmbunătăţire. Suntem prea legaţi de câţiva ani înfloritori pentru arhitectura oraşului (1900-1905) şi poate uităm să completăm un prezent modern. De asemenea, păcătuim cu o meteahnă veche a românilor: detaliile şi finisajele. Greu întâlneşti o locaţie nou construită în oraş în care munca să fie dusă până la capăt cu maximă responsabilitate. Este important să reţinem că, în arhitectură, detaliile fac diferenţa. În concluzie, Oradea are o moştenire sănătoasă din punct de vedere arhitectural, iar rolul nostru, al arhitecţilor, este să contribuim la un viitor pe măsura moştenirii primite.
Am văzut că sunteţi implicată şi în proiecte de urbanism. Cum şi de ce aţi ales această ramură a arhitecturii?
O dezvoltare urbanistică unitară şi clară poate oferi perspective, pe când una haotică sau conjucturală sigur va crea oprelişti şi disensiuni.
De multe ori, colaborarea dintre beneficiar şi arhitect presupune unele compromisuri. V-aţi lovit de această problemă? În ce măsură sunteţi dispusă să faceţi compromisuri?
Da, într-adevăr, aceasta este o problemă majoră cu care ne confruntăm noi, arhitecţii. Uneori este o „luptă continuă” între noi şi clienţi, pentru a limita compromisurile. Sperăm în crearea, la un moment dat, a unei „mase critice” formate din arhitecţi, instituţiile statului abilitate în acest domeniu şi constructori, pentru a îngrădi promovarea kitsch-ului la rang de artă.
V-aţi lovit de prejudecata conform căreia arhitectura este un domeniu preponderent masculin? Cum aţi reuşit să vă impuneţi, ca femeie, într-un astfel de domeniu?
De când mă ştiu, se spune că cei mai buni bucătari, croitori sau designeri sunt bărbaţii. Acum îmi spui că sunt şi cei mai buni arhitecţi. Dă-mi voie să îţi dau dreptate: e doar o prejudecată.
Este arhitectul mai mult un artist sau este axat mai degrabă pe partea tehnică? Cum vă vedeţi situată între aceste două coordonate?
Arhitectul trebuie să îmbine aceste două coordonat şi să le transforme în calităţi. Sigur că da, rolul major care îi revine arhitectului ţine de partea artistică, dar în aceeaşi măsură arhitectul este obligat să-şi pună în practică opera şi să o facă realizabilă din punct de vedere tehnic.
Ce îi sfătuiţi pe tinerii care îşi doresc să înceapă o carieră în acest domeniu?
În primul rând, i-aş sfătui să lucreze cât mai mult, să se implice, să facă şantier... Consider că atât şantierul, cât şi experienţa practică sunt foarte importante şi te învaţă lucruri pe care altfel nu ai cum să le înveţi. Bineînţeles şi şcoala este importantă, însă dacă nu ai puţină experienţă concretă, ajungi să proiectezi lucruri pe care chiar nu ai cum să le pui în practică şi care, ulterior, rămân doar în stadiul de vise.
.jpg)
