SORIN TĂRĂU şi arta peisagisticii

Text: Loredana Roxin

Foto: Sorin Tărău

Considerată de majoritatea oamenilor ca fiind un lux, amenajarea peisagistică este o formă de artă. Aici nu mai este vorba doar de utilitate, ci de necesitatea omului de a fi înconjurat în permanenţă de frumuseţe şi de natură.

În ceea ce vă priveşte, amenajarea peisagistică a fost oare o pasiune înainte să devină profesie?

Bine-nţeles! Stau şi mă întreb ce anume se poate face fără pasiune şi fără să se transforme într-o biată slujbă de la şase la două. Cu atât mai mult în meseria asta. E o ocupaţie în care pasiunea e cu normă întreagă şi nu dispare odată cu practica. A fost la început şi continuă şi acum. Şi mi-aş permite să spun că profesia o urmează, strict ca o sursă de venit, iar ceea ce fac e pasiune pură.

În România există o tradiţie în ceea ce priveşte acest tip de amenajare? Se poate vorbi despre o variantă specific românească?

Nu cred că există o tradiţie. Nu la nivelul omului de rând. Iar amenajările peisagistice nu se referă doar la parcuri sau alte zone mari, ci poate totul începe de la amenajarea unui balcon, a unei borduri înflorite sau chiar a unei jardiniere! Şi aici intervine „specificul românesc”. Neavând o tradiţie, deci o şcoală, ne-am amenajat spaţiul din jur cu ce am învăţat că trebuie să existe într-o grădină: cireşi, caişi, meri, pruni şi trei trandafiri. Dacă e să vorbim de o tradiţie, atunci asta ne caracterizează!

Cum pot fi adaptate la noi proiectele peisagistice de altă sorginte?

Simplu! Ca orice alt lucru pe care îl luăm de afară: copiem mult şi adăugăm o doză mai mare sau mai mică de „românism”.

Ce înseamnă de fapt „amenajarea peisagistică” a unui spaţiu exterior? Dar a unei zone interioare dintr-o clădire?

Amenajarea peisagistică, atât la interior cât şi la exterior, înseamnă echilibru. Echilibru între toate elementele care o compun: plante, alei, amenajările cu apă, construcţiile aflate în zonă, mobilier etc.

De ce anume trebuie să se ţină cont la elaborarea unui proiect?

În primul rând de preferinţa beneficiarului, iar apoi totul se adaptează în funcţie de condiţiile pe care le găsim în spaţiul respectiv. Bine-nţeles, contează şi microclimatul, solul, expunerea, panta etc., dar toate acestea se pot ajusta sau „îndulci”, ca să ne putem apropia de cerinţa de bază. Nu sunt foarte mulţi doritori care ştiu exact ce vor. De cele mai multe ori, peisagistul e cel care hotărăşte tipul şi tiparul amenajării, iar în cazul acesta, elaborarea proiectului se face ţinând cont de toate detaliile specifice suprafeţei de amenajat.

Care sunt paşii care trebuie parcurşi la întocmirea şi, mai apoi, la transpunerea în practică a unui proiect de amenajare?

Paşii sunt simpli: discuţia cu potenţialul client, la locul care trebuie amenajat, măsurarea suprafeţei, realizarea desenului tehnic şi discuţia finală în care se stabilesc detaliile şi preţul. Dacă etapele acestea trec cu succes, se trece la realizarea proiectului: curăţarea zonei, ridicarea zidurilor, formarea aleilor, săparea iazurilor şi construirea cascadelor, montarea sistemului de irigaţie, apoi plantarea şi la urmă gazonarea. În momentul în care s-a montat gazonul - fie el sămânţă, fie rulou - se poate spune că lucrarea e terminată.

Ce condiţionează, dar şi ce anume asigură perenitatea unei amenajări?

Perenitatea unei amenajări este dată de întreţinere. Amenajarea unui spaţiu e una şi nu i-aş acorda mai mult de douăzeci de procente din valoarea unei suprafeţe. Cea care face diferenţa şi ridică semnificativ această valoare e întreţinerea. O grădină poate fi amenajată superb şi în două luni să se transforme într-o mare de bălării, dacă nu e întreţinută corespunzător. Trebuie avut în vedere că vorbim de o suprafaţă vie, în continuă mişcare, cu reguli proprii, care creşte şi se dezvoltă. Pentru a-i putea asigura viitorul, trebuie neapărat să ţinem pasul cu ea.

Care sunt responsabilităţile beneficiarului?

Exact ce spuneam mai sus. Întreţinerea! Iar asta se face ori de către beneficiar, prin propriile forţe, ori de către o persoană angajată să întreţină spaţiul.

Organizarea unei grădini se impune a fi gândită în perspectivă, datorită etapelor de dezvoltare a plantelor şi arborilor. Când se poate vorbi despre „maturitatea acesteia” şi cum trebuie abordată în acest stadiu de către cel care o îngrijeşte?

E limpede că o grădină se gândeşte în perspectivă! Chiar dacă multă lume îşi doreşte să aibă în grădina sa cât mai multe plante, cât mai variate, trebuie ţinut cont de suprafaţa care există, de modul de dezvoltare al plantelor şi de temperamentul lor faţă de cerinţele  de luminozitate. Într-o grădină înghesuită vor exista câteva plante cu creştere rapidă care le vor sufoca pe celelalte, iar în contextul acesta, mă întreb: ce rost ar mai avea să plantăm ceva ce nu putem admira la adevărata valoare? Amenajarea ar trebui făcută în aşa fel încât fiecare plantă să se poată dezvolta armonios. Asta nu înseamnă că nu vor exista tunderi, mai mult sau mai puţin tehnice, care de fapt vor controla creşterile neestetice sau vor da o formă prestabilită plantei. Nu trebuie uitat că o plantă creşte pe toată durata vieţii ei, chiar dacă nu întotdeauna creşterile sunt spectaculoase. De aceea e greu de definit un anumit moment de maturitate a unei grădini. Să zicem că, o dată cu începerea toaletării şi tunderii arborilor şi arbuştilor, gradina este matură.

Care sunt tipurile de grădini pe care sunteţi solicitat să le realizaţi?

Sigurul tip de grădină care se cere e cel mediteranean. În rest, sunt elemente luate din alte stiluri: un podeţ boltit peste un iaz, un bazin rectangular, o bordură tunsă de buxus, etc. Mai rar mi se cere câte o grădină japoneză, dar după discuţii cu respectivul client îmi dau seama că de fapt se doreşte mai degrabă o grădină orientală. Grădina japoneză e eminamente o grădină filozofică, greu de priceput şi acceptat sau chiar de realizat. Însă dacă tot vorbim de stiluri poate că ar trebui subliniat stilul nostru, românesc, cel care defineşte tiparul spaţiilor amenajate la noi. E un stil cosmopolit, în care nu lipsesc tuia, trandafirii, stâncile şi liniile drepte, aleile din cărămidă şi colţul aglomerat plin de plante, totul scos în evidenţă de o peluză aproape englezească. E ceva între agonie şi extaz, între gradina bunicilor în care am copilărit şi grădina vecinului pe care o vedem de la geamul din bucătărie. Până la urmă, stau şi mă gândesc că tocmai acest amestec dă viaţă şi creează un stil propriu, departe însă de a fi urât, sau măcar dezagreabil.

Cu siguranţă aveţi şi o preferinţă anume, aşadar ce tip de grădină vă place în mod deosebit?

Grădina orientală. E cea mai aproape de natură, iar componenţa umană abia se întrezăreşte. E grădina în care plantele se dezvoltă cel mai liber. Dar şi aici există un paradox: bonsaii! Se spune despre bonsai că sunt mai naturali decât natura însăşi. Şi acesta e elementul uman de care aminteam adineaori. Acea intervenţie în care încercăm să ne ridicăm la nivelul naturii care ne înconjoară. Câteodată reuşim!

Amenajarea peisagistică este o componentă culturală. Aşa se face că în lume există grădini celebre. Care dintre acestea v-a impresionat şi de ce?

Orice spaţiu amenajat cu gust poate fi o mică grădină celebră pentru mine. Am vizitat câteva parcuri în Europa, dar sunt multe elemente care pe mine m-au fascinat şi le-am găsit realizate lângă o scară de acces de la o clădire banală sau de-a lungul unui scuar în cine ştie ce oraş din Austria. Corect la întrebarea asta o să pot răspunde în momentul în care voi fi terminat de vizitat toate grădinile lumii. Mai am cam 99,9%!

Ce anume trebuie să ofere o grădină?

Sunt atât de multe cuvinte în limba română care să descrie sentimentele şi stările pe care ar trebui să le ofere o grădină... Până la urmă, bună dispoziţie, fie că e o grădină contemplativă, fie una de trecere. O grădină trebuie să satisfacă trei simţuri: văz, auz şi miros. Dacă măcar unul din aceste simţuri e satisfăcut, cred că amenajarea spaţiului respectiv şi-a atins scopul.

Cum poate fi evitat eşecul unei amenajări?

Aici e vorba de  puncte de vedere. Multe - prea multe - spaţii pe care le amenajez sunt, din perspectiva mea, eşecuri. Dar le plac clienţilor. Şi, până la urmă, lor trebuie să le placă. E grădina lor şi ei trebuie să se simtă bine acolo. Mai departe, aşa cum am mai spus, orice grădină neîngrijită se poate transforma în eşec. Frumuseţea constă însă în faptul că nimic nu e de nereparat. Orice element considerat nepotrivit se poate schimba, repara, reaşeza.

Vom mai vedea vreodată un proiect asemănător celebrelor grădini ale Semiramidei sau fiecare proiect inspirat poate dobândi valoarea unei „mici minuni”?

Grădinile Semiramidei!? Renumite pentru că, cel puţin din punct de vedere tehnic, erau cu mult înaintea vremurilor. Dar peisagistic doar se speculează. Cred că, pentru fiecare în parte, grădina din propria curte poate fi o mică grădină a Semiramidei, un mic colţ de rai.

O grădină poate dobândi valenţele unei opere de artă, însă o artă „vie”. Ce presupune acest act de creaţie?

Habar n-am! Momentul de inspiraţie pentru cele mai reuşite grădini ale mele a venit

când la trei dimineaţa, când în trafic sau în timp ce mâncam. Poate veni oricând. Însă, de cele mai multe ori, terenul e cel care cere un anumit design. Desenez spaţiul, iar apoi  elementele care îl crează se cer parcă unul pe altul. E interesant cum un spaţiu care nu îmi spune nimic la început se transformă şi prinde contur în fracţiuni de secundă, sau dimpotrivă, la unele mă gândesc zile întregi fără să-i găsesc echilibrul. Nu am o stare anume, ci mai degrabă un „clic” care declanşează o idee. Dacă elementul central sau linia există, restul vine de la sine.

Care este „grădina visurilor” dumneavoastră, pe care doriţi s-o realizaţi?

Grădina visurilor mele? Păi asta se cam realizează în fiecare grădină pe care o fac. Pe toate le „visez”, la un moment dat. Sau dacă am vreo idee năstruşnică, încerc să o materializez în proiectele care urmează. Până la urmă aşa mă dezvolt, realizând lucruri noi în permanenţă, inventând forme, tipare care nu au mai fost folosite. Grădina visurilor mele nu e un punct, o ţintă, ci e un drum, un drum cu multe ramificaţii. Iar frumuseţea e tocmai faptul că nu ştii ce te aşteaptă după cotitură.