Palatul Sonnenfeld - „bun de tipar” ?

Despre clădirile din centrul istoric putem citi în cărţile sau albumele foto ce reprezintă oraşul de pe Criş. Dincolo de datele istorice, raportate cu precizie şi răceală, fiecare clădire are povestea sa. Iar povestea Palatului Sonnenfeld o aflăm din gura lui Gabriel Sonnenfeld, strănepotul primului proprietar.

Gabriel Sonnenfeld şi-a trăit cea mai mare parte din viaţă în Israel şi apoi în Bucureşti. Oraşul său de suflet rămâne însă Oradea, locul unde se află încă şi astăzi palatul măreţ construit la comanda străbunicului său, Adolf Sonnenfeld. Amintirile şi poveştile auzite de la tatăl său, Augustin Sonnenfeld, au făcut ca Gabriel să se îndrăgostească de această clădire, motiv pentru care se străduieşte s-o salveze.

Cum s-a născut un palat

Palatul Sonnenfeld a fost proiectat de către arhitectul Spiegel Frigyes, autorul a numeroase case şi palate deosebite din Oradea, proiectantul Operei Maghiare din Cluj-Napoca şi a unor clădiri din Ungaria. „Spiegel Frigyes era fratele Irinei Sonnenfeld, străbunica mea. A fost un arhitect foarte prolific, implicat şi în viaţa politică. Dar a făcut mai multă artă decât politică”, povesteşte Gabriel, al cărui tată a lăsat în urma sa o scrisoare ce conţinea numeroase detalii despre viaţa arhitectului.

Palatul Sonnenfeld este, de fapt, un complex de clădiri din beton armat şi cărămidă, finanţat de industriaşul Adolf Sonnenfeld, proprietarul unei tipografii. Palatul în stil art-nouveau a fost ridicat între anii 1910 şi 1913. Suprafaţa construită depăşeşte 4.000 mp, iar suprafaţa la sol este de 810 mp. Complexul este alcătuit dintr-un subsol compartimentat, cu ventilaţie naturală la nivelul trotuarului; parterul este împărţit în şase spaţii comerciale; etajul I are o sală de peste 160 mp şi o deschidere de 26 mp, dar şi alte spaţii polivalente; etajele II şi III erau compartimentate şi ele în şase apartamente, care au suferit apoi modificări; podul, parţial construit ca un al patrulea etaj, poate fi mansardat.

Pe lângă palatul propriu-zis, moştenirea lui Gabriel Sonnenfeld mai cuprinde şi câteva clădiri industriale interconectate - unele cu mai multe etaje - cu o suprafaţă totală de peste 2.500 mp. Pe vremuri, acestea deserveau vechea tipografie.

Trecut şi prezent

În anul în care Adolf Sonnenfeld s-a mutat în palat, clădirea era încă în roşu. „Într-o fotografie făcută atunci pe sticlă se vedea un anunţ în care scria că se dădeau apartamente în chirie”, povesteşte Gabriel. În locul în care astăzi se află primul spaţiu comercial, pe vremuri exista o intrare separată, pentru muncitorii care lucrau la tipografie. Familia Sonnenfeld locuia la primul etaj, acolo unde, mai târziu, au funcţionat Clubul Tipografilor şi apoi Clubul Tempo. Locuinţele de la etajele superioare erau date în chirie. „Pe-atunci, cel mai mic apartament avea o suprafaţă de 280 mp. Au locuit aici medici, avocaţi, scriitori, pictori...”, spune moştenitorul.

În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, bărbaţii familiei Sonnenfeld au fost deportaţi la Auschwitz. „Bunicul a fost trimis la falsificat de bani, iar pe tatăl meu s-au făcut experimente chirurgicale. El a fost membru al lotului de polo, avea 1,78 m înălţime. Când s-a întors de-acolo, cântărea 34 de kg...”, relatează Gabriel Sonnenfeld. În 1947, tatăl actualului proprietar a fost arestat şi obligat să „doneze” tipografia statului.

Astăzi, din măreţia palatului de odinioară nu se mai păstrează decât puţin. Camerele spaţioase au fost împărţite după bunul plac al chiriaşilor pe care statul i-a lăsat să stea aici, pe bani puţini şi fără să le ceară socoteală pentru distrugerile făcute. Dar ruinarea clădirii a început cu mult timp înainte de apariţia chiriaşilor iresponsabili. „Ruşii au distrus tot: colecţii de cărţi şi fotografii, diapozitive, aparatele şi laboratorul pe care tatăl meu le avea, fiind pasionat de fotografie”, spune Gabriel, cu amărăciune.

Restaurare pe banii proprii

Deşi n-au avut nicio vină, Gabriel Sonnenfeld şi unchiul său, Adam Friedlander, co-proprietarul clădirii, au plătit scump pentru neglijenţa foştilor chiriaşi. „Am luptat 19 ani ca să redobândesc proprietatea familiei mele. Înainte de 2009, aici au stat oamenii din cea mai joasă categorie socială. În 19 ani, clădirea s-a degradat mai mult decât în 60 de ani de comunism. Locuiau 19 familii la un etaj care pe vremuri era împărţit în şase apartamente! Apa rece era tăiată. Cum au trăit aceşti oameni fără apă rece, nu-mi pot imagina. A trebuie să plătim noi toate pierderile”, povesteşte Gabriel. Pe măsură ce chiriaşii au eliberat apartamentele, în urma lor au rămas maldăre de gunoaie. Tot ce era metal – calorifere, ţevi, chiar şi clanţele – a fost furat.

Moştenitorii unei clădiri devenite aproape o ruină, Gabriel şi Adam au scos bani din propriile buzunare pentru a face primele reparaţii: conservarea acoperişului, realizarea unui proiect de restaurare a faţadei şi reintroducerea utilităţilor. Iar pe măsură ce vor apărea noi chiriaşi dornici să locuiască sau să deschidă spaţii comerciale aici, banii obţinuţi din chirie vor fi reinvestiţi în reparaţii. Deşi a luptat mult pentru redobândirea moştenirii sale, Gabriel Sonnenfeld se arată neputiincios în faţa multitudinii de investiţii ce ar trebui făcute. Aşa că a scos imobilul la vânzare. „Nu sunt nici antreprenor, nici broker de investiţii, dar nici societate de caritate. Vreau să vând palatul ca o unitate şi am încrederea că cel care îl va cumpăra nu-l va demola”.

Iubitor al frumosului, om cult şi rafinat, Gabriel Sonnenfeld face tot posibilul să conserve casa în care au locuit străbunicul şi tatăl său. Dincolo de mândria de a fi proprietarul unei clădiri istorice de-o frumuseţe rară, pare că e conştient de faptul că palatul Sonnenfeld nu este doar moştenirea sa, ci şi a oraşului.