Fin observator al societăţii româneşti, Lucian Silaghi, participant la revoltele studenţeşti din noiembrie 1987, inginer silvic de meserie, a reuşit să se impună în viaţa culturală orădeană, conducând, timp de nouă ani, Teatrul de Stat Oradea. Anul 2011 a fost un an de cumpănă. Mazilirea pe criterii politice de la Teatru a însemnat însă o nouă provocare, la cârma Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Bihor. Anul precedent i-a adus şi numirea în funcţia de preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici - Filiala Bihor
Pe data de 22 noiembrie 1987, împreună cu doi colegi, Cătălin Bia şi Horia Şerban, v-aţi alăturat protestelor muncitorilor de la „Steagul Roşu”, afişând în faţa cantinei studenţeşti o pancartă pe care scria „Muncitorii arestaţi nu trebuie să moară”. Ce a însemnat pentru dumneavoastră acest episod?
O răscruce şi la propriu şi la figurat. La o săptămână de la revolta anti-comunistă a muncitorilor braşoveni, prietenul şi colegul meu Cătălin Bia hotărâse să pună punct discuţiilor din grupul nostru de prieteni, aşa că s-a aşezat duminica la prânz în faţa cantinei studenţeşti din complexul Memorandului, cu o pancartă. Ceea ce scrisese pe pancartă era exact în spiritul discuţiilor noastre anterioare. Muncitorii care protestaseră pe data de 15 noiembrie 1987 fuseseră arestaţi şi în Braşov se vorbea că s-ar putea să fie pasibili de pedeapsa capitală. Şi noi studenţii, teoretizam cu stil, fără să facem nimic în favoarea lor. Am ales să mă aşez lângă Cătălin. La scurt timp ni s-a mai alăturat Horia Şerban. Atitudinea asta mi-a schimbat viaţa. Dacă aş fi procedat altfel, ignorându-l pe Cătălin, în fiecare an, luna noiembrie mi-ar fi stârnit mari nelinişti. Cel mai frumos lucru a fost când, peste ani, Gavrilă Filichi, unul dintre cei care a deţinut funcţia de preşedinte al Asociaţiei „Braşov 15 Noiembrie 1987”, a spus la un simpozion că este convins că atitudinea studenţilor a dus la o atitudine mai conciliantă faţă de muncitori, din partea organelor de represiune. Se temeau să nu se contamineze şi mediul studenţesc.
Ce le răspundeţi oamenilor care vă impută faptul că un inginer silvic conduce o instituţie de cultură?
Le răspund că nici eu nu i-am prea văzut pe la Teatru în ultimii ani. Cred că suntem chit. Cine trăieşte pentru artă, pentru cultură, nu este interesat de culisele unui spectacol, ci se bucură de emoţia în stare pură care i se oferă. Pentru că politizarea sufocă totul, probabil din zona aceea provin astfel de remarci, care mă amuză. Deja am profesat mult mai mult în zona managementului cultural decât în domeniul forestier şi am făcut numeroase specializări. Oricum, profesia de silvicultor este una mai mult decât onorabilă.
Mai multe in - ORA DE Arhitectura nr. 7
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu