Bine ati venit pe blogul revistei - ORA DE ARHITECTURA

sâmbătă, 29 octombrie 2011

Arhitectură funcţională - Proporţie, funcţiune, energii regenerabile

Amplasament : Oradea, România

Arhitectură : PADOVI - PANTELIMON D.V. , arh. Pantelimon Negruţ Viorel
Structură : ing. Buzguţa Florian
Execuţie : S.C. CIVILA S.R.L.
Amplasată pe un teren în pantă, într-o zonă colinară a oraşului Oradea, locuinţa unifamilială se remarcă printr-o volumetrie surprinzătoare şi atipică pentru specificul local. Volumul impozant al construcţiei se remarcă imediat în peisaj, fiind totalmente diferit de plastica arhitecturală a vecinătăţilor.
Din punct de vedere planimetric, locuinţa îmbină în mod armonios formele rectangulare cu cele semicirculare. Accesul principal în clădire este marcat printr-un decupaj masiv în volumul semicircular si de un pachet de trepte. La nivelul parterului se regăsesc funcţiunile specifice zonei de zi: livingul, bucătăria, zona de luat masa şi două spaţii pentru depozitare, iar la nivelul demisolului parţial este dispus garajul cu 2 locuri. Camera copilului este situată la un nivel intermediar, între parter şi etaj, conferind intimitate utilizatorilor spaţiului. Etajul adăposteşte dormitorul matrimonial, cu dressingul şi baia aferente şi un birou ; iar mansarda cuprinde un apartament pentru oaspeţi, format dintr-o cameră, un dormitor cu deschidere spre terasa semicirculară situată deasupra intrării şi o baie.
Circulaţia pe verticală este realizată perimetral, prin pachete succesive de trepte şi permite parcurgerea şi descoperirea treptată a obiectului de arhitectură. Fiecare funcţiune este astfel delimitată subtil din punct de vedere spaţial şi primeşte o notă de individualitate şi intimitate.
Contrastând cu volumetria impunătoare a construcţiei, interiorul se remarcă printr-o ambianţă caldă şi primitoare. La nivelul parterului, planul de tip deschis înglobează livingul şi bucătăria, clar delimitate de zona de luat masa printr-un pachet de trei trepte şi o diferenţă cromatică a pardoselii. Prin zona de luat masa se face şi accesul spre terasa. Suprafeţele mari vitrate asigură o fluiditate a spaţiului interior – exterior şi o iluminare spectaculoasă a interiorului.
Din punct de vedere cromatic, predomină tonurile calde de crem, alb şi bej , contrastul şi accentul de culoare realizându-se prin tonul rece al tavanului fals de culoare albastru închis. Tavanul fals, prin forma sa unduitoare, conferă un plus de fluiditate spaţiului, iar spoturile atent inserate în structura tavanului permit o iluminare diferită a spaţiului în funcţie de momentul zilei sau de atmosfera dorită. Placarea stâlpilor structurali cu travertin dă o notă de rafinament şi căldură spaţiului.
Golul peste zona de living permite o perspectivă de ansamblu a zonei de zi de la nivelul etajului, permiţând în acelaşi timp şi o vedere focalizata spre terasă prin masivele vitrate. Un element interesant în rezolvarea spaţială a interiorului este absenţa balustradelor scărilor de la nivelul etajului, acestea fiind înlocuite de jardiniere care adăpostesc diferite specii de plante ornamentale. Singura balustradă se găseşte la trecerea spre nivelul mansardei, însă şi aceasta are un dublu rol : funcţional şi decorativ, fiind realizată din bare subţiri metalice care urcă până la nivelul tavanului.
Camera copilului se află la nivelul intermediar între parter şi etaj şi este amenajată în culori reci, albastru şi verde, care însă se îmbină foarte armonios şi dau un aer tonic şi dinamic spaţiului. Camera are propria ieşire spre o terasă exterioară şi o baie proprie, asigurând astfel intimitate utilizatorilor
Dormitorul matrimonial, situat la nivelul etajului, este amenajat în tonuri calde de crem, accentul de culoare realizându-se prin vişiniul peretelui pe care este amplasat patul şi o parte a tavanului fals, in aceeaşi culoare. Dressingul este mascat în mod ingenios de uşi glisante cu oglindă, ce amplifică spaţiul interior; iar baia, la care se accede din coridor, se remarcă printr-o suprafaţa generoasă şi prin rezolvarea funcţională ce presupune delimitarea zonei toaletelor de zona de baie .
Un element remarcabil în construcţia locuinţei îl reprezintă integrarea tehnologiilor care folosesc energiile nepoluante regenerabile. Astfel, prin prezenţa panourilor solare termice se asigură necesarul de apă caldă menajeră; acestea captând energia solară şi transformând-o în energie termică. În acest fel panourile contribuie semnificativ la eficienţa energetică a întregii construcţii şi furnizează, pe durata unui an, până la 75% din necesarul de energie termică pentru realizarea apei calde menajere. Încălzirea locuinţei se face prin pompe de căldură şi prin ventiloconvectoare. Pompa de căldură primeşte energia acumulată în apa din pânza freatică şi o cedează, cu ajutorul energiei electrice, către circuitul de încălzire al casei; fiind o instalaţie care transferă căldură de la un mediu cu o temperatură mai joasă la un mediu cu o temperatură mai înaltă.
Ventiloconvectorul este echipamentul de climatizare care funcţionează in regim de corp de încălzire, unitate de aer condiţionat si ventilator, prin utilizarea apei ca agent termic, atât pentru încălzire, cat si pentru răcire. Prin înglobarea funcţiilor de încălzire, răcire si ventilaţie, ventiloconvectorul realizează confortul termic optim al ambientului si conferă spaţiilor avantaje de ordin economic si estetic.
Îmbinând căldura unui cămin familial cu formele arhitecturale puternic trasate, locuinţa prezentată trădează forţa conceptuală a arhitectului, dar mai ales personalitatea puternică a proprietarului. De o extraordinară forţă reprezentativă, expresia pură a contemporaneităţii volumetrice învăluie discret unicitatea spaţialităţii interioare..

joi, 27 octombrie 2011

LANSAREA OFICIALA A REVISTEI - ORA DE ARHITECTURA

Avem onoarea să vă invităm la lansarea oficială a primei reviste de profil de pe plan local din domeniul arhitecturii „Ora De Arhitectură”.
Evenimentul va avea loc  joi – 03.11.2011, ora 14:00 la Biblioteca Judeţeană „Gh. Şincai”.


Vor vorbi despre necesitatea de a avea pe piaţă o revistă care să promoveze valorile culturale orădene: arh. Cristian Puşcaş, directorul Bibliotecii Judeţene „Gh. Şincai” - Ligia Mirişan, directorul Complexului Muzeului Ţării Crişurilor - Aurel Chiriac, director departament Arhitectură şi cadastru – Aurora Mancia.
În cadrul evenimentului va avea loc şi vernisajul expoziţiei „Varadinum ad Infinitum” a arhitectului Cristian Puşcaş, aflată la a doua ediţie.

vineri, 21 octombrie 2011

SORIN TĂRĂU şi arta peisagisticii

Text: Loredana Roxin
Foto: Sorin Tărău

Considerată de majoritatea oamenilor ca fiind un lux, amenajarea peisagistică este o formă de artă. Aici nu mai este vorba doar de utilitate, ci de necesitatea omului de a fi înconjurat în permanenţă de frumuseţe şi de natură.

În ceea ce vă priveşte, amenajarea peisagistică a fost oare o pasiune înainte să devină profesie?
Bine-nţeles! Stau şi mă întreb ce anume se poate face fără pasiune şi fără să se transforme într-o biată slujbă de la şase la două. Cu atât mai mult în meseria asta. E o ocupaţie în care pasiunea e cu normă întreagă şi nu dispare odată cu practica. A fost la început şi continuă şi acum. Şi mi-aş permite să spun că profesia o urmează, strict ca o sursă de venit, iar ceea ce fac e pasiune pură.

În România există o tradiţie în ceea ce priveşte acest tip de amenajare? Se poate vorbi despre o variantă specific românească?
Nu cred că există o tradiţie. Nu la nivelul omului de rând. Iar amenajările peisagistice nu se referă doar la parcuri sau alte zone mari, ci poate totul începe de la amenajarea unui balcon, a unei borduri înflorite sau chiar a unei jardiniere! Şi aici intervine „specificul românesc”. Neavând o tradiţie, deci o şcoală, ne-am amenajat spaţiul din jur cu ce am învăţat că trebuie să existe într-o grădină: cireşi, caişi, meri, pruni şi trei trandafiri. Dacă e să vorbim de o tradiţie, atunci asta ne caracterizează!

Cum pot fi adaptate la noi proiectele peisagistice de altă sorginte?
Simplu! Ca orice alt lucru pe care îl luăm de afară: copiem mult şi adăugăm o doză mai mare sau mai mică de „românism”.

Ce înseamnă de fapt „amenajarea peisagistică” a unui spaţiu exterior? Dar a unei zone interioare dintr-o clădire?
Amenajarea peisagistică, atât la interior cât şi la exterior, înseamnă echilibru. Echilibru între toate elementele care o compun: plante, alei, amenajările cu apă, construcţiile aflate în zonă, mobilier etc.

De ce anume trebuie să se ţină cont la elaborarea unui proiect?
În primul rând de preferinţa beneficiarului, iar apoi totul se adaptează în funcţie de condiţiile pe care le găsim în spaţiul respectiv. Bine-nţeles, contează şi microclimatul, solul, expunerea, panta etc., dar toate acestea se pot ajusta sau „îndulci”, ca să ne putem apropia de cerinţa de bază. Nu sunt foarte mulţi doritori care ştiu exact ce vor. De cele mai multe ori, peisagistul e cel care hotărăşte tipul şi tiparul amenajării, iar în cazul acesta, elaborarea proiectului se face ţinând cont de toate detaliile specifice suprafeţei de amenajat.

Care sunt paşii care trebuie parcurşi la întocmirea şi, mai apoi, la transpunerea în practică a unui proiect de amenajare?
Paşii sunt simpli: discuţia cu potenţialul client, la locul care trebuie amenajat, măsurarea suprafeţei, realizarea desenului tehnic şi discuţia finală în care se stabilesc detaliile şi preţul. Dacă etapele acestea trec cu succes, se trece la realizarea proiectului: curăţarea zonei, ridicarea zidurilor, formarea aleilor, săparea iazurilor şi construirea cascadelor, montarea sistemului de irigaţie, apoi plantarea şi la urmă gazonarea. În momentul în care s-a montat gazonul - fie el sămânţă, fie rulou - se poate spune că lucrarea e terminată.

Ce condiţionează, dar şi ce anume asigură perenitatea unei amenajări?
Perenitatea unei amenajări este dată de întreţinere. Amenajarea unui spaţiu e una şi nu i-aş acorda mai mult de douăzeci de procente din valoarea unei suprafeţe. Cea care face diferenţa şi ridică semnificativ această valoare e întreţinerea. O grădină poate fi amenajată superb şi în două luni să se transforme într-o mare de bălării, dacă nu e întreţinută corespunzător. Trebuie avut în vedere că vorbim de o suprafaţă vie, în continuă mişcare, cu reguli proprii, care creşte şi se dezvoltă. Pentru a-i putea asigura viitorul, trebuie neapărat să ţinem pasul cu ea.

Care sunt responsabilităţile beneficiarului?
Exact ce spuneam mai sus. Întreţinerea! Iar asta se face ori de către beneficiar, prin propriile forţe, ori de către o persoană angajată să întreţină spaţiul.

Organizarea unei grădini se impune a fi gândită în perspectivă, datorită etapelor de dezvoltare a plantelor şi arborilor. Când se poate vorbi despre „maturitatea acesteia” şi cum trebuie abordată în acest stadiu de către cel care o îngrijeşte?
E limpede că o grădină se gândeşte în perspectivă! Chiar dacă multă lume îşi doreşte să aibă în grădina sa cât mai multe plante, cât mai variate, trebuie ţinut cont de suprafaţa care există, de modul de dezvoltare al plantelor şi de temperamentul lor faţă de cerinţele  de luminozitate. Într-o grădină înghesuită vor exista câteva plante cu creştere rapidă care le vor sufoca pe celelalte, iar în contextul acesta, mă întreb: ce rost ar mai avea să plantăm ceva ce nu putem admira la adevărata valoare? Amenajarea ar trebui făcută în aşa fel încât fiecare plantă să se poată dezvolta armonios. Asta nu înseamnă că nu vor exista tunderi, mai mult sau mai puţin tehnice, care de fapt vor controla creşterile neestetice sau vor da o formă prestabilită plantei. Nu trebuie uitat că o plantă creşte pe toată durata vieţii ei, chiar dacă nu întotdeauna creşterile sunt spectaculoase. De aceea e greu de definit un anumit moment de maturitate a unei grădini. Să zicem că, o dată cu începerea toaletării şi tunderii arborilor şi arbuştilor, gradina este matură.

Care sunt tipurile de grădini pe care sunteţi solicitat să le realizaţi?
Sigurul tip de grădină care se cere e cel mediteranean. În rest, sunt elemente luate din alte stiluri: un podeţ boltit peste un iaz, un bazin rectangular, o bordură tunsă de buxus, etc. Mai rar mi se cere câte o grădină japoneză, dar după discuţii cu respectivul client îmi dau seama că de fapt se doreşte mai degrabă o grădină orientală. Grădina japoneză e eminamente o grădină filozofică, greu de priceput şi acceptat sau chiar de realizat. Însă dacă tot vorbim de stiluri poate că ar trebui subliniat stilul nostru, românesc, cel care defineşte tiparul spaţiilor amenajate la noi. E un stil cosmopolit, în care nu lipsesc tuia, trandafirii, stâncile şi liniile drepte, aleile din cărămidă şi colţul aglomerat plin de plante, totul scos în evidenţă de o peluză aproape englezească. E ceva între agonie şi extaz, între gradina bunicilor în care am copilărit şi grădina vecinului pe care o vedem de la geamul din bucătărie. Până la urmă, stau şi mă gândesc că tocmai acest amestec dă viaţă şi creează un stil propriu, departe însă de a fi urât, sau măcar dezagreabil.

Cu siguranţă aveţi şi o preferinţă anume, aşadar ce tip de grădină vă place în mod deosebit?
Grădina orientală. E cea mai aproape de natură, iar componenţa umană abia se întrezăreşte. E grădina în care plantele se dezvoltă cel mai liber. Dar şi aici există un paradox: bonsaii! Se spune despre bonsai că sunt mai naturali decât natura însăşi. Şi acesta e elementul uman de care aminteam adineaori. Acea intervenţie în care încercăm să ne ridicăm la nivelul naturii care ne înconjoară. Câteodată reuşim!

Amenajarea peisagistică este o componentă culturală. Aşa se face că în lume există grădini celebre. Care dintre acestea v-a impresionat şi de ce?
Orice spaţiu amenajat cu gust poate fi o mică grădină celebră pentru mine. Am vizitat câteva parcuri în Europa, dar sunt multe elemente care pe mine m-au fascinat şi le-am găsit realizate lângă o scară de acces de la o clădire banală sau de-a lungul unui scuar în cine ştie ce oraş din Austria. Corect la întrebarea asta o să pot răspunde în momentul în care voi fi terminat de vizitat toate grădinile lumii. Mai am cam 99,9%!

Ce anume trebuie să ofere o grădină?
Sunt atât de multe cuvinte în limba română care să descrie sentimentele şi stările pe care ar trebui să le ofere o grădină... Până la urmă, bună dispoziţie, fie că e o grădină contemplativă, fie una de trecere. O grădină trebuie să satisfacă trei simţuri: văz, auz şi miros. Dacă măcar unul din aceste simţuri e satisfăcut, cred că amenajarea spaţiului respectiv şi-a atins scopul.

Cum poate fi evitat eşecul unei amenajări?
Aici e vorba de  puncte de vedere. Multe - prea multe - spaţii pe care le amenajez sunt, din perspectiva mea, eşecuri. Dar le plac clienţilor. Şi, până la urmă, lor trebuie să le placă. E grădina lor şi ei trebuie să se simtă bine acolo. Mai departe, aşa cum am mai spus, orice grădină neîngrijită se poate transforma în eşec. Frumuseţea constă însă în faptul că nimic nu e de nereparat. Orice element considerat nepotrivit se poate schimba, repara, reaşeza.

Vom mai vedea vreodată un proiect asemănător celebrelor grădini ale Semiramidei sau fiecare proiect inspirat poate dobândi valoarea unei „mici minuni”?
Grădinile Semiramidei!? Renumite pentru că, cel puţin din punct de vedere tehnic, erau cu mult înaintea vremurilor. Dar peisagistic doar se speculează. Cred că, pentru fiecare în parte, grădina din propria curte poate fi o mică grădină a Semiramidei, un mic colţ de rai.

O grădină poate dobândi valenţele unei opere de artă, însă o artă „vie”. Ce presupune acest act de creaţie?
Habar n-am! Momentul de inspiraţie pentru cele mai reuşite grădini ale mele a venit
când la trei dimineaţa, când în trafic sau în timp ce mâncam. Poate veni oricând. Însă, de cele mai multe ori, terenul e cel care cere un anumit design. Desenez spaţiul, iar apoi  elementele care îl crează se cer parcă unul pe altul. E interesant cum un spaţiu care nu îmi spune nimic la început se transformă şi prinde contur în fracţiuni de secundă, sau dimpotrivă, la unele mă gândesc zile întregi fără să-i găsesc echilibrul. Nu am o stare anume, ci mai degrabă un „clic” care declanşează o idee. Dacă elementul central sau linia există, restul vine de la sine.

Care este „grădina visurilor” dumneavoastră, pe care doriţi s-o realizaţi?
Grădina visurilor mele? Păi asta se cam realizează în fiecare grădină pe care o fac. Pe toate le „visez”, la un moment dat. Sau dacă am vreo idee năstruşnică, încerc să o materializez în proiectele care urmează. Până la urmă aşa mă dezvolt, realizând lucruri noi în permanenţă, inventând forme, tipare care nu au mai fost folosite. Grădina visurilor mele nu e un punct, o ţintă, ci e un drum, un drum cu multe ramificaţii. Iar frumuseţea e tocmai faptul că nu ştii ce te aşteaptă după cotitură.

Palatul Sonnenfeld - „bun de tipar” ?

Despre clădirile din centrul istoric putem citi în cărţile sau albumele foto ce reprezintă oraşul de pe Criş. Dincolo de datele istorice, raportate cu precizie şi răceală, fiecare clădire are povestea sa. Iar povestea Palatului Sonnenfeld o aflăm din gura lui Gabriel Sonnenfeld, strănepotul primului proprietar.

Gabriel Sonnenfeld şi-a trăit cea mai mare parte din viaţă în Israel şi apoi în Bucureşti. Oraşul său de suflet rămâne însă Oradea, locul unde se află încă şi astăzi palatul măreţ construit la comanda străbunicului său, Adolf Sonnenfeld. Amintirile şi poveştile auzite de la tatăl său, Augustin Sonnenfeld, au făcut ca Gabriel să se îndrăgostească de această clădire, motiv pentru care se străduieşte s-o salveze.
Cum s-a născut un palat
Palatul Sonnenfeld a fost proiectat de către arhitectul Spiegel Frigyes, autorul a numeroase case şi palate deosebite din Oradea, proiectantul Operei Maghiare din Cluj-Napoca şi a unor clădiri din Ungaria. „Spiegel Frigyes era fratele Irinei Sonnenfeld, străbunica mea. A fost un arhitect foarte prolific, implicat şi în viaţa politică. Dar a făcut mai multă artă decât politică”, povesteşte Gabriel, al cărui tată a lăsat în urma sa o scrisoare ce conţinea numeroase detalii despre viaţa arhitectului.
Palatul Sonnenfeld este, de fapt, un complex de clădiri din beton armat şi cărămidă, finanţat de industriaşul Adolf Sonnenfeld, proprietarul unei tipografii. Palatul în stil art-nouveau a fost ridicat între anii 1910 şi 1913. Suprafaţa construită depăşeşte 4.000 mp, iar suprafaţa la sol este de 810 mp. Complexul este alcătuit dintr-un subsol compartimentat, cu ventilaţie naturală la nivelul trotuarului; parterul este împărţit în şase spaţii comerciale; etajul I are o sală de peste 160 mp şi o deschidere de 26 mp, dar şi alte spaţii polivalente; etajele II şi III erau compartimentate şi ele în şase apartamente, care au suferit apoi modificări; podul, parţial construit ca un al patrulea etaj, poate fi mansardat.
Pe lângă palatul propriu-zis, moştenirea lui Gabriel Sonnenfeld mai cuprinde şi câteva clădiri industriale interconectate - unele cu mai multe etaje - cu o suprafaţă totală de peste 2.500 mp. Pe vremuri, acestea deserveau vechea tipografie.
Trecut şi prezent
În anul în care Adolf Sonnenfeld s-a mutat în palat, clădirea era încă în roşu. „Într-o fotografie făcută atunci pe sticlă se vedea un anunţ în care scria că se dădeau apartamente în chirie”, povesteşte Gabriel. În locul în care astăzi se află primul spaţiu comercial, pe vremuri exista o intrare separată, pentru muncitorii care lucrau la tipografie. Familia Sonnenfeld locuia la primul etaj, acolo unde, mai târziu, au funcţionat Clubul Tipografilor şi apoi Clubul Tempo. Locuinţele de la etajele superioare erau date în chirie. „Pe-atunci, cel mai mic apartament avea o suprafaţă de 280 mp. Au locuit aici medici, avocaţi, scriitori, pictori...”, spune moştenitorul.
În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, bărbaţii familiei Sonnenfeld au fost deportaţi la Auschwitz. „Bunicul a fost trimis la falsificat de bani, iar pe tatăl meu s-au făcut experimente chirurgicale. El a fost membru al lotului de polo, avea 1,78 m înălţime. Când s-a întors de-acolo, cântărea 34 de kg...”, relatează Gabriel Sonnenfeld. În 1947, tatăl actualului proprietar a fost arestat şi obligat să „doneze” tipografia statului.
Astăzi, din măreţia palatului de odinioară nu se mai păstrează decât puţin. Camerele spaţioase au fost împărţite după bunul plac al chiriaşilor pe care statul i-a lăsat să stea aici, pe bani puţini şi fără să le ceară socoteală pentru distrugerile făcute. Dar ruinarea clădirii a început cu mult timp înainte de apariţia chiriaşilor iresponsabili. „Ruşii au distrus tot: colecţii de cărţi şi fotografii, diapozitive, aparatele şi laboratorul pe care tatăl meu le avea, fiind pasionat de fotografie”, spune Gabriel, cu amărăciune.
Restaurare pe banii proprii
Deşi n-au avut nicio vină, Gabriel Sonnenfeld şi unchiul său, Adam Friedlander, co-proprietarul clădirii, au plătit scump pentru neglijenţa foştilor chiriaşi. „Am luptat 19 ani ca să redobândesc proprietatea familiei mele. Înainte de 2009, aici au stat oamenii din cea mai joasă categorie socială. În 19 ani, clădirea s-a degradat mai mult decât în 60 de ani de comunism. Locuiau 19 familii la un etaj care pe vremuri era împărţit în şase apartamente! Apa rece era tăiată. Cum au trăit aceşti oameni fără apă rece, nu-mi pot imagina. A trebuie să plătim noi toate pierderile”, povesteşte Gabriel. Pe măsură ce chiriaşii au eliberat apartamentele, în urma lor au rămas maldăre de gunoaie. Tot ce era metal – calorifere, ţevi, chiar şi clanţele – a fost furat.
Moştenitorii unei clădiri devenite aproape o ruină, Gabriel şi Adam au scos bani din propriile buzunare pentru a face primele reparaţii: conservarea acoperişului, realizarea unui proiect de restaurare a faţadei şi reintroducerea utilităţilor. Iar pe măsură ce vor apărea noi chiriaşi dornici să locuiască sau să deschidă spaţii comerciale aici, banii obţinuţi din chirie vor fi reinvestiţi în reparaţii. Deşi a luptat mult pentru redobândirea moştenirii sale, Gabriel Sonnenfeld se arată neputiincios în faţa multitudinii de investiţii ce ar trebui făcute. Aşa că a scos imobilul la vânzare. „Nu sunt nici antreprenor, nici broker de investiţii, dar nici societate de caritate. Vreau să vând palatul ca o unitate şi am încrederea că cel care îl va cumpăra nu-l va demola”.
Iubitor al frumosului, om cult şi rafinat, Gabriel Sonnenfeld face tot posibilul să conserve casa în care au locuit străbunicul şi tatăl său. Dincolo de mândria de a fi proprietarul unei clădiri istorice de-o frumuseţe rară, pare că e conştient de faptul că palatul Sonnenfeld nu este doar moştenirea sa, ci şi a oraşului.

Esbjerg - oraşul străzilor croite după teu şi echer


Text: Simion Popa
Foto: Simion Popa

Chiar dacă nu se află pe lista principalelor destinaţii turistice ale Danemărcii, Esbjerg ascunde surprize dintre cele mai plăcute. Farmecul portului maritim se îmbină perfect cu arhitectura robustă a vechilor vikingi.
Ca mărime, Esbjerg este al cincilea oraş al Danemărcii. Portul pe coasta de vest a Jutlandei, peninsulă situată în sud-vestul ţării, are o populaţie de 71.576 locuitori. Oraşul a luat fiinţă în anul 1868 şi avea rolul de a înlocui portul din Altona. Înainte, acesta fusese cel mai mare port al Danemărcii.
Între clasic şi modern
Cu multe peisaje ameţitoare şi o faleză primitoare, Esbjerg se poate mândri cu un plan urbanistic de inegalat, la care se adaugă un stil arhitectural specific zonei nordice. Bătrâna cărămidă roşie triumfă în orice parte ţi-ai arunca privirea, astfel încât nu poţi s-o ignori. Este omniprezentă, încât ai putea crede că acesta este oraşul în care s-a născut. În Esbjerg, experienţele cotidiene se îmbină perfect cu viaţa tumultoasă şi atmosfera încărcată de mister a poveştilor cu vikingi. Diversitatea arhitectonică este impresionantă. O îmbinare perfectă între clasic şi modern, oraşul pulsează cu energie.
Coasta peninsulei este străjuită de un grup statuar ce reprezintă patru bărbaţi şezând şi privind liniştiţi vapoarele care intră şi ies din port. Colosala sculptură poartă titlul „Omul se întâlneşte cu marea” şi a devenit noul reper al oraşului. Grupul statuar are o înălţime de 9 metri, a fost proiectat de de Svend Wiig Hansen şi inaugurat la data de 28 octombrie 1995. Realizarea acestuia a fost finanţată de către administraţia locală şi Guvern, dar şi de sponsori privaţi. Ocazia a fost una deosebită: centenarul municipiului.
Obiective turistice
Un alt important obiectiv turistic îl reprezintă Turnul de apă, ridicat în anii 1886-1897. Lucrarea este semnată de C.H. Clausen, care a copiat practic şederea medievală a prinţului Haus Nassau din Nuremberg. Turnul a fost conceput cu o platformă generoasă la ultimul etaj, dar nu a reuşit niciodată să-şi îndeplinească rolul pentru care a fost conceput. Cu toate acestea, obiectivul s-a impus ca un punct turistic important pentru oraş. Astăzi, el este folosit de turişti, tocmai datorită acestei platfome care oferă o panoramă magnifică a oraşului şi a zonei de mlaştină din apropierea portului.
Majoritatea lăcaşurilor de cult din portul Esbjerg reprezintă viziunea modernă a unor excelenţi arhitecţi danezi. Cu toate acestea, oraşul adăposteşte şi biserici care se încadrează în tiparele tradiţionale. Vor Frelsers Church este declarată oficial drept cea mai veche biserică din Esbjerg, fiind ridicată în 1887 şi extinsă cu un transept în 1896. Cu această ocazie, s-au mai creat 700 de locuri în biserică, iar în 1928, lăcaşul de cult a fost restaurat şi decorat cu imagini realizate de Ole Soendergaard. Tot atunci a fost instalată şi o orgă, însoţită de o frumoasă sculptură realizată de Erik Pedersen.
Un al obiectiv turistic este biserica Zions, ridicată în anul 1912, în perioada în care oraşul începea să se transforme într-un important port şi centru industrial. Lăcaşul de cult este opera arhitectului J. Magdahl Nielson şi este realizat într-un stil neobişnuit pentru bisericile daneze. Mai precis, biserica este concepută cu un corp de clădire principal masiv şi un turn înalt. Altarul îl reprezintă pe Isus potolind furtuna. Arhitectul a fost inspirat de bisericile de pe insula Gotland, Suedia.
Trama stradală pare fi desprinsă dintr-o planşă de urbanism gândită de la prima piatră de temelie a oraşului. Astfel, Esbjerg se bucură de un plan urbanistic bine structurat, în care pare că toate străzile au fost croite după teu şi echer.